Plânsul din ziua nunții

Astăzi voi scrie despre un moment de la cununia civilă a fratelui meu mijlociu.

Voi incepe povestea mea cu celebra poză facută pe scările Casei Căsătoriilor. Probabil toată lumea a văzut o poză de genul acesta, nu? Poza aia in care mirii stau îmbrățișați, se săruta, sau doar se țin de mână, iar restul invitaților ridică flori peste ei, formând astfel o arcadă. 

Ei bine, eram aranjați pentru această poză in ziua nunții fratelui meu, 1 Iunie din ce îmi amintesc. Mă mir că nu-mi amintesc asta cu exactitate că doar e ziua în care mi-am pierdut și al doilea frate.

Dar să revenim la poza. Eram noi așezați așa și așteptam să vină mirii sa treacă pe sub arcadă. În momentul în care au apărut, o lacrimă mi-a dat pe marginea ochiului, și apoi alta, transformându-se astfel într-un șiroi. Rudele mele văzând asta au venit la mine rând pe rând pentru a încerca să mă liniștească, dar ei nu făceau altceva decât să pună paie pe foc.

Primul a venit tata care mi-a zis să mă liniștesc că nu-mi pierd fratele. Eu care nu realizasem acest lucru m-am întristat și mai tare. A doua persoană a fost verișoara, care bine intenționată m-a întrebat dacă plâng pentru că n-am fost la timp la cununie si efectiv n-am prins momentul când ei și-au zis da. Da, putea fi și ăsta un motiv bun, dar nu era. Însă in acel moment el a devenit.

Ulterior a venit și cealaltă cumnată care nu înțelegea de ce la cununia lor civilă n-am plâns, dar acum plângeam. Cireașa de pe tort a venit de la nașa mirilor, care de altfel era soția verișorului meu. Aceasta cred ca a înțeles o parte din motivul pentru care izbucnisem în plâns. Dar a simțit nevoia să îi adauge o consolare. Mi-a zis să nu fiu tristă că nu am pe nimeni acum, că într-o zi voi avea și voi fi la fel de fericită.

Așadar, toți aveau dreptate, dar  adevăratul motiv pentru care am izbucnit în plâns, în prima instanță a fost faptul că eram fericită pentru că fratele meu drag își găsise pe cineva cu care se asemăna mult si era fericit si super îndrăgostit.

El din păcate n-a participat la momentul meu, probabil era cea mai mică grijă a lui în acel moment. Având în vedere că nici măcar un telefon n-a putut da.

Oricum e doar o zi ca oricare alta care va fi dată uitării la fel ca persoana mea după ce nu voi mai fi.